Uneori părinții evită să spună „nu” pentru că nu vor să își crească copilul într-un mediu rigid. Alteori sunt obosiți, se grăbesc sau pur și simplu nu mai au energie pentru încă o negociere. Este foarte ușor de înțeles cum se ajunge aici.
Problema nu apare atunci când cedăm din când în când. Ni se întâmplă tuturor.
Devine dificil atunci când copilul ajunge să descopere că aproape orice regulă poate fi schimbată dacă insistă suficient, plânge, țipă sau refuză. În acel moment, adultul nu mai este doar flexibil. Începe să îi lase copilului decizii pe care acesta încă nu este pregătit să le gestioneze.
Copiii au nevoie de libertate, dar și de câteva margini clare în interiorul cărora să se poată mișca în siguranță.
Cum arată lipsa limitelor în viața de zi cu zi
Rareori un părinte spune conștient: „De astăzi îl las să facă absolut tot ce vrea.”
Lucrurile se adună treptat.
Copilul nu vrea să plece din parc. Mai stăm zece minute. Apoi încă zece. Data viitoare știe deja că primul „plecăm” nu este neapărat final.
Nu vrea să se spele pe dinți. În seara aceasta renunțăm pentru că este foarte obosit. Peste câteva zile apare din nou refuzul și începe negocierea.
Nu vrea să strângă jucăriile. Le strânge mama, pentru că durează mai puțin.
Cere telefonul la masă. Îl primește fiindcă, altfel, nu stă pe scaun.
Niciuna dintre aceste situații, luată separat, nu este dramatică. Contează ce devine regulă în familie.
La grădiniță vedem foarte repede diferența dintre un copil care știe că poate negocia unele lucruri și un copil care pornește de la ideea că orice solicitare a adultului este doar începutul unei negocieri.
Copilul nu face asta ca să îi „manipuleze” pe adulți în sensul în care folosim noi cuvântul. Pur și simplu folosește ceea ce a învățat că funcționează.
Dacă de fiecare dată după cinci minute de protest primește ce își dorește, data viitoare are toate motivele să protesteze cel puțin cinci minute.
De ce testează copiii limitele
În primii ani, copiii învață foarte mult prin repetiție.
Un copil poate întreba aceeași întrebare de multe ori sau poate face același lucru imediat după ce i-am explicat că nu este permis. Pentru adult este obositor. Pentru copil este o formă de verificare.
La grupă se întâmplă des ceva foarte simplu. Spunem că nu urcăm cu picioarele pe masă. Copilul coboară, se uită la noi și, după câteva minute, încearcă din nou.
De cele mai multe ori, nu avem în față un „copil obraznic”. Avem un copil care încă învață cât de stabilă este regula.
Dacă reacția este aproximativ aceeași de fiecare dată, în timp regula devine familiară. Dacă într-o zi îi spunem nu, în alta râdem, iar în a treia zi acceptăm pentru că suntem ocupați, copilul va continua să verifice.
CDC recomandă pentru copiii mici reguli puține, simple și aplicate consecvent. American Academy of Pediatrics merge în aceeași direcție atunci când vorbește despre disciplină pozitivă: limite clare, așteptări potrivite vârstei și consecințe previzibile, fără umilire sau pedepse fizice.
În viața reală, consecvența nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă doar ca regulile importante să nu depindă în fiecare zi de cât de obosit este adultul sau de cât de tare protestează copilul.
Ce învață copilul când primește aproape întotdeauna ce cere
Una dintre cele mai importante experiențe din copilărie este întâlnirea cu o dorință care nu poate fi îndeplinită imediat.
La grădiniță este ceva absolut obișnuit.
Doi copii vor aceeași mașinuță. Unul dintre ei trebuie să aștepte.
Un copil vrea să fie primul în fiecare zi. Uneori va fi, alteori nu.
Altul ar vrea să continue jocul exact în momentul în care grupa merge la masă.
Nu încercăm să eliminăm fiecare astfel de frustrare. Dacă am face-o, am transforma fiecare activitate într-o încercare de a evita orice nemulțumire.
Copilul are nevoie să descopere, treptat, că poate trece și printr-un moment în care lucrurile nu ies exact cum și-ar fi dorit.
Aici se construiesc răbdarea și autocontrolul.
Un copil care nu are ocazia să aștepte va învăța mai greu să aștepte.
Un copil pentru care adulții rezolvă fiecare conflict va avea mai puține ocazii să exerseze negocierea cu ceilalți.
Un copil căruia i se oferă imediat altceva de fiecare dată când se plictisește va întâlni mai rar acele momente din care apar jocurile inventate de el.
Aceste abilități nu apar din explicații. Se formează în situații mici, repetate.
Ce vedem atunci când copilul intră în colectivitate
Acasă, viața unei familii se poate organiza destul de mult în jurul copilului. În colectivitate, acest lucru nu mai este posibil.
Într-o grupă sunt mai mulți copii, fiecare cu dorințele lui.
Nu putem începe masa atunci când fiecare copil consideră că este momentul potrivit. Nu putem păstra aceeași jucărie pentru un singur copil toată ziua. Nu putem schimba programul de fiecare dată când cineva spune „eu nu vreau”.
Pentru unii copii, această adaptare este firească. Pentru alții este surprinzător de dificilă.
Uneori părinții ne spun:
„Acasă nu acceptă deloc să strângă, dar aici mi-a spus că strânge jucăriile.”
Este adevărat.
La grădiniță, strânsul nu apare ca o negociere nouă în fiecare zi. Este pur și simplu o parte a activității. Ne-am jucat, strângem și mergem mai departe.
De multe ori copiii răspund foarte bine la acest tip de predictibilitate.
Știu ce urmează și nu mai consumă atât de multă energie încercând să afle dacă regula se va schimba.
Acesta este unul dintre lucrurile pe care părinții le pot prelua ușor acasă: rutine simple, repetate aproape în aceeași formă.
A pune limite nu înseamnă să creștem copii „cuminți”
Există și o teamă legitimă în partea cealaltă.
Unii părinți au crescut în familii foarte autoritare și nu vor să repete aceeași experiență cu propriii copii. Au auzit suficient „pentru că așa spun eu” și își doresc altceva.
Este un lucru bun.
Doar că alternativa nu trebuie să fie lipsa regulilor.
Putem avea reguli și, în același timp, să îi explicăm copilului de ce există. Putem să îl lăsăm să aleagă acolo unde alegerea este potrivită. Putem asculta protestul lui fără să transformăm orice protest într-o modificare a deciziei.
De exemplu, copilul poate alege ce tricou poartă la grădiniță. Nu decide dacă poartă centura de siguranță în mașină.
Poate alege dacă citim povestea cu ursul sau povestea cu trenul. Ora de somn rămâne responsabilitatea adultului.
Poate spune că este furios pe fratele lui. Nu îi permitem să îl lovească.
Aici se vede diferența dintre autonomie și abandonarea responsabilității de adult.
„Dar plânge când îi spun nu”
Da. Uneori va plânge.
Și acesta este probabil unul dintre cele mai grele lucruri pentru un părinte.
Un copil poate fi foarte supărat pentru că a primit un refuz. Poate plânge când plecăm din parc, când se închide televizorul sau când nu cumpărăm jucăria văzută în magazin.
Plânsul nu ne spune automat că limita a fost nepotrivită.
Uneori ne spune doar că acel copil este foarte dezamăgit.
În astfel de momente nu ajută să ținem o prelegere. Un copil foarte furios nu va procesa o explicație lungă despre reguli, responsabilitate și bugetul familiei.
De obicei este suficient ceva simplu:
„Știu că o vrei mult. Astăzi nu o cumpărăm.”
Dacă începe să plângă, rămânem lângă el.
Nu este nevoie nici să îl certăm pentru emoție, nici să cumpărăm jucăria ca să dispară emoția.
Această parte este dificilă tocmai pentru că adultul trebuie să suporte câteva minute de disconfort fără să încerce imediat să îl repare.
Copiii nu au nevoie de zeci de reguli
Când discutăm despre limite, apare uneori și extrema cealaltă: părintele încearcă să reglementeze fiecare mișcare a copilului.
Nu aceasta este ideea.
Un copil mic nu poate ține minte o listă interminabilă de interdicții și nici nu are nevoie de ea.
Regulile cele mai utile sunt cele legate de siguranță, respectul față de ceilalți, câteva rutine de familie și responsabilități potrivite vârstei.
De exemplu, într-o familie pot conta în mod special următoarele: nu lovim, nu ieșim în stradă fără adult, strângem lucrurile după ce ne jucăm și ecranele se închid la ora stabilită.
Restul poate avea mult mai mult spațiu de negociere.
Copilul poate decide cum construiește turnul, ce culoare folosește la desen, ce carte vrea să citească sau dacă poartă două șosete care nu se potrivesc.
Uneori merită să ne întrebăm, înainte să spunem „nu”: este într-adevăr o limită necesară sau doar aș prefera eu, ca adult, să facă lucrurile altfel?
Libertatea de alegere funcționează mai bine în limite simple
În activitatea cu preșcolarii folosim des alegeri limitate.
„Vrei creionul verde sau albastru?”
„Vrei să strângi cuburile sau mașinuțele?”
„Vrei să te îmbraci singur sau vrei să te ajut cu fermoarul?”
Copilul simte că are un cuvânt de spus, dar nu este pus în situația de a organiza întreaga activitate.
Această metodă funcționează foarte bine și acasă.
O întrebare de tipul „Ce vrei să mănânci?” poate deschide o negociere fără sfârșit.
„Vrei iaurt sau ou?” este mai ușor de gestionat.
La fel, „Vrei să mergem acasă?” nu este cea mai inspirată întrebare dacă plecarea este oricum obligatorie.
Mai potrivit ar fi: „Mergem acasă. Vrei să mergi singur până la poartă sau să te țin de mână?”
Copilul primește o alegere reală într-o decizie care rămâne, totuși, responsabilitatea adultului.
Când mama, tata și bunicii au reguli diferite
Nu este nevoie ca toți adulții din viața copilului să reacționeze identic.
Casa bunicilor poate avea alte obiceiuri decât casa părinților. Copiii pot înțelege acest lucru.
Problema apare atunci când adulții se contrazic permanent în fața copilului în privința regulilor importante.
Mama spune că televizorul se închide.
Copilul merge la tata.
Tata spune: „Lasă-l puțin, că doar e copil.”
Data viitoare, copilul știe exact unde să continue discuția.
În astfel de situații, problema nu este că micuțul „profită”. Pur și simplu observă cum funcționează sistemul.
Ar fi util ca adulții să se pună de acord măcar asupra câtorva lucruri importante. Nu asupra fiecărui detaliu.
Dacă regulile legate de siguranță, somn, ecrane și comportamente agresive sunt aproximativ aceleași, copilului îi este mult mai ușor să înțeleagă ce se așteaptă de la el.
Ce facem dacă până acum am cedat foarte des
În primul rând, nu este nevoie să schimbăm peste noapte întreaga viață a familiei.
Alegeți două sau trei lucruri care chiar creează probleme și începeți de acolo.
Să presupunem că telefonul la masă a devenit o regulă nescrisă. Copilul îl primește aproape automat și refuză să mănânce fără el.
Dacă îl scoatem brusc, probabil va protesta.
Acesta nu este neapărat un semn că schimbarea este greșită. Este reacția firească la dispariția unui obicei care până ieri funcționa.
Este mai realist să ne așteptăm la câteva zile dificile decât să sperăm că o explicație bună rezolvă imediat problema.
La fel se întâmplă și cu strânsul jucăriilor.
La început, adultul poate strânge împreună cu copilul: „Tu pui mașinuțele, eu pun cuburile.” După un timp, copilul poate prelua o parte mai mare.
Nu îi cerem din prima ceea ce nu a făcut niciodată singur.
Îl ajutăm să învețe.
Cum arată o limită spusă bine
În general, copiii răspund mai bine la mesaje scurte.
„Nu lovim. Dacă ești furios, spune-i să se oprească.”
„Cuburile rămân pe podea. Mingea o putem arunca.”
„Mai ai cinci minute, apoi plecăm.”
Asta nu înseamnă că trebuie să vorbim mecanic sau rece.
Doar că explicațiile lungi rareori funcționează în mijlocul unui conflict.
Uneori adultul repetă aceeași idee în cinci forme diferite, iar copilul a încetat să îl mai asculte după prima propoziție.
Spunem ce avem de spus, îl ajutăm dacă are nevoie și continuăm.
Cu timpul, această simplitate ajută mult.
Ce legătură au limitele cu educația blândă
Educația blândă este uneori înțeleasă greșit ca o formă de evitare a oricărei supărări.
În realitate, un adult poate fi foarte calm și foarte ferm în același timp.
La grădiniță, dacă un copil lovește alt copil, nu îl lăsăm să continue doar pentru că este furios.
Ne apropiem, oprim comportamentul și îl ajutăm să spună ce s-a întâmplat.
Poate că i-a fost luată o jucărie.
Poate că nu a știut cum să intre în joc.
Poate că este obosit.
Toate acestea contează și trebuie înțelese.
Dar copilul lovit are nevoie și el de protecție.
De aceea, lucrăm cu emoția fără să lăsăm comportamentul să continue.
Este o diferență foarte concretă, pe care copiii o pot învăța.
Rolul creșei și al grădiniței
Colectivitatea este unul dintre locurile în care copilul exersează pentru prima dată constant faptul că trăiește alături de alți oameni.
Învață să aștepte, să ceară, să refuze, să împartă, să piardă uneori și să repare după ce a greșit.
Pentru părinții care caută o cresa privata din Bucuresti, merită observat nu doar programul, spațiul sau activitățile, ci și felul în care adulții intervin în conflictele dintre copii și cum construiesc regulile de grup.
La fel, atunci când este aleasă o gradinita privata din Bucuresti, atmosfera caldă este importantă, dar nu este suficientă singură. Copiii au nevoie de adulți apropiați și disponibili, care pot spune și „stop” atunci când situația o cere.
La Creșa si Grădinița Tărâmul Cunoașterii, relația cu familia are un rol important tocmai pentru că multe dintre deprinderile copilului se construiesc mai ușor atunci când mesajele de acasă și cele din colectivitate nu se contrazic permanent.
Nu trebuie să existe reguli identice peste tot. Este suficient să existe o direcție comună: copilul este ascultat, dar adultul rămâne responsabil pentru lucrurile pe care copilul încă nu le poate decide singur.
Ce spun cercetările despre stilurile parentale
Studiile despre parenting diferențiază, de mai multe decenii, între stiluri care combină apropierea emoțională cu reguli clare și stiluri în care există multă căldură, dar foarte puține limite.
În general, cercetările asociază combinația dintre relație caldă și așteptări potrivite vârstei cu rezultate mai bune în ceea ce privește autoreglarea și competențele sociale decât abordările foarte permisive sau foarte autoritare.
Asta nu înseamnă că un copil căruia i s-a permis prea mult la trei ani va avea inevitabil probleme mai târziu.
Copiii nu funcționează după formule atât de simple.
Temperamentul, relațiile, experiențele și contextul contează enorm.
Mai util pentru un părinte este să privească cercetarea ca pe o direcție: copiii se descurcă, în general, mai bine atunci când au și apropiere, și structură.
Center on the Developing Child de la Harvard pune accent pe relațiile receptive dintre copil și adult, acele interacțiuni în care adultul observă copilul și răspunde la semnalele lui. Acest tip de relație nu exclude limitele. Din contră, copilul are nevoie să știe că adultul este prezent și atunci când răspunsul nu este cel pe care și l-ar fi dorit.
Întrebări frecvente
Ce se întâmplă dacă îi fac mereu pe plac copilului?
Pe termen scurt apar mai puține conflicte. Pe termen lung, copilul poate avea mai puține ocazii să exerseze așteptarea, tolerarea frustrării, respectarea regulilor și negocierea cu ceilalți. Nu înseamnă că va avea automat probleme, dar aceste abilități trebuie învățate undeva.
Este greșit să cedez uneori?
Nu. Părinții nu trebuie să fie rigizi. Important este ca regulile esențiale să nu dispară de fiecare dată când copilul protestează.
Ce fac dacă copilul are o criză atunci când îi spun „nu”?
Păstrați mesajul scurt și rămâneți aproape. Dacă limita este justificată, nu este nevoie să o schimbați doar pentru a opri plânsul. Discuțiile mai lungi pot avea loc după ce copilul s-a liniștit.
Cum știu dacă am prea multe reguli?
Uitați-vă câte dintre ele sunt legate realmente de siguranță, respect și rutina familiei. Dacă spuneți „nu” aproape la orice formă de explorare, probabil există reguli care pot fi relaxate.
Copilul poate avea reguli diferite la bunici?
Da. Copiii pot înțelege că în case diferite există obiceiuri diferite. Ajută însă ca regulile importante, mai ales cele de siguranță, să nu se contrazică.
La ce vârstă încep copiii să înțeleagă limitele?
Încep foarte devreme, dar capacitatea de a le respecta se dezvoltă treptat. Un copil de doi sau trei ani are nevoie de multe repetări și de ajutor concret, nu doar de explicații.
Dacă respectă regulile la grădiniță, de ce nu le respectă acasă?
Pentru că mediile sunt diferite. La grădiniță există rutină, grup și reguli repetate zilnic. Acasă, copilul se simte și mai liber să testeze relația cu părintele. Este foarte frecvent.
Ce merită încercat acasă
Dacă simțiți că în ultima perioadă aproape fiecare regulă se negociază, nu încercați să reparați totul în aceeași săptămână.
Alegeți două situații care consumă cel mai mult familia.
Stabiliți dinainte ce vreți să se întâmple.
Spuneți copilului simplu.
Apoi încercați să păstrați aceeași direcție câteva zile, inclusiv atunci când protestează.
Oferiți alegeri acolo unde chiar poate alege și evitați întrebările care sugerează o alegere atunci când, de fapt, nu există.
Ajutați-l să facă lucrurile pe care încă nu le poate face singur, dar nu preluați automat responsabilitatea în locul lui.
Și nu vă speriați dacă apare nemulțumirea.
Un copil supărat nu este automat un copil nefericit.
Uneori este doar un copil care tocmai a descoperit că lumea nu se schimbă de fiecare dată după dorința lui. Iar aceasta este o experiență pe care, mai devreme sau mai târziu, toți trebuie să învățăm să o ducem.
Păstrați puține reguli, dar aplicați-le constant.
Oferiți alegeri doar acolo unde copilul poate decide cu adevărat.
Nu transformați fiecare plâns într-un motiv de a schimba limita.
Ajutați copilul să pună în cuvinte ce simte.
Interveniți imediat când comportamentul îi poate răni pe ceilalți.
Lăsați loc pentru alegeri, explorare și mici greșeli.
Introduceți schimbările treptat dacă până acum regulile au fost foarte flexibile.
Discutați între adulți câteva limite importante pe care vreți să le păstrați.
Folosiți propoziții scurte în timpul conflictelor și explicații mai ample după ce copilul s-a liniștit.
Urmăriți progresul în săptămâni și luni, nu de la o zi la alta.
